Să trăim cu inima deschisă

Să trăim cu inima deschisă

Dacă ar fi vorba despre a găsi un sens al vieții, acela poate fi despre a trăi cu inima deschisă și neapărată de ziduri. Să ne păstrăm inima deschisă, indiferent de provocările vieții, devine și principala noastră responsabilitate – doar așa ieșim din cercul repetiției tiparelor, a poveștilor de viață reluate din generație în generație. Doar așa putem începe să trăim în autenticitate și conștiență.

Cu toții am simțit că inima ne-a fost frântă la un moment dat și nu contează cine a făcut acest lucru, important este să fie frântă, pentru că atunci se rupe doar ceea ce am construit în jurul inimii ca să supraviețuim.

Prin rănile noastre intră lumina și potențialul transformării, așa că nu mai e necesar să căutăm bypass-uri, ca să evităm suferința. Doar stând cu curaj și maturitate în mijlocul rănilor și durerii noastre, ceva poate muri – mecanismele noastre de apărare și zidurile, pe care le-am construit în jurul inimii noastre, pentru a ne proteja.

Odată cu acest exercițiu putem descoperi că durerea nu e atât de adâncă și nu durează cât de mult credeam. Acesta poate fi momentul de la care începem să trăim cu adevărat. Până la acest moment doar am supraviețuit, am fost pe pilot automat, ne-am agățat de viață și am apucat lucruri de care nu avem nevoie: shopping compulsiv, consum de zahăr, țigări, mâncare, muncă, parteneri noi, toate în exces, pentru că să umplem golul și să evităm durerea sufletească. Până la acest moment am folosit toate acele mecanisme de apărare deprinse în copilărie (disociere, negare, reprimare etc), atunci când ne-a fost prea greu să stăm cu emoții copleșitoare și situații pe care le-am perceput ca fiind traumatice, iar părinții noștri nu au putut fi conectați emoțional și prezenți pentru noi. Toate aceste mecanisme ne-au ținut departe de emoțiile noastre, de corpul și nevoile noastre, de starea de prezență și de fapt de viața pe care avem potențialul să o trăim.

Pe de altă parte, e nevoie de timp pentru vindecare și când încetăm să mai fim atât de grăbiți să ne vindecăm, atunci aceasta se poate produce. Atunci când ne oprim, putem intra în contact cu noi și începem să primim. Nu ne ajută goana după prea multe cursuri, terapii, retreaturi, cărți, spiritualitate, mentori, întrucât vindecarea nu poate fi grăbită. Tot acest prea mult este tot o fugă de noi înșine, din instanța traumatizată a supraviețuitorului, care ne poartă până la epuizare în a face mai mult, mai bine și de fapt într-o permanentă competiție cu noi.

Este folositor să fac un loc în inima mea pentru tot ce văd în lume, pentru că ceea ce exclud se va repeta, iar ceea ce caut să țin departe, capătă și mai multă putere. Mișcarea vindecătoare este să ne deschidem inima pentru mișcarea întregului și astfel putem deveni locul de transformare pentru ca toată lumea să aparțină. Inima înțelege dincolo de cuvinte.

Putem vindeca ceea ce acceptăm că a fost, însă nu vom ajunge să fim niciodată complet vindecați, ci am putea doar să fim în pace cu ceea ce a fost și cu ceea ce suntem.

Deschiderea inimii este o chestiune de timp, spațiu și siguranță. Uneori credem că trebuie să muncim din greu să ne deschidem inima, credem că putem s-o forțăm, dar de fapt trebuie doar să slăbim ușor, puțin câte puțin, strânsoarea în care îi țineam marginile și să o lăsăm să se deschidă.