- Email: psiholog@oanasavin.ro
- +40722299322
Uneori, primul pas către siguranță este să privești în jur. Ce este orientarea somatică și de ce contează în procesul de vindecare a traumei?
Imaginează-ți că intri într-o încăpere și, înainte să apuci să te așezi, observi automat cine este acolo, unde sunt ușile, cine vorbește și de unde ar putea apărea un zgomot. Nu ai decis în mod conștient să faci toate aceste lucruri. Pur și simplu, atenția ta pare să scaneze mediul.
Pentru unii oameni, această vigilență este atât de obișnuită, încât nici nu o mai observă. Sunt permanent atenți la expresiile celorlalți, la schimbările de ton, la mișcările din jur și la orice indiciu care ar putea anunța o problemă.
Într-un fel, nu sunt niciodată complet prezenți în locul în care se află. O parte din atenția lor rămâne ocupată cu identificarea unui posibil pericol.
În Somatic Experiencing, există un concept interesant care poate fi relevant pentru înțelegerea acestei experiențe: orientarea.
Orientarea este procesul prin care organismul explorează mediul și identifică informații relevante pentru siguranță, amenințare și posibilitățile de acțiune. Ne uităm în jur, observăm oamenii, recunoaștem spațiul, identificăm sunetele și ne raportăm la ceea ce se întâmplă în prezent. Acest proces este atât de firesc, încât de cele mai multe ori nu suntem conștienți de el.
Dar atunci când am trecut prin experiențe traumatice sau perioade prelungite de nesiguranță, relația cu mediul se poate modifica. Unele persoane devin excesiv de vigilente. Altele evită să privească anumite persoane sau locuri. Unele se simt deconectate de ceea ce se întâmplă în jur, ca și cum ar funcționa pe pilot automat.
Aceste reacții pot avea explicații diferite și nu indică automat existența unei traume. Totuși, ele pot fi importante în evaluarea modului în care o persoană gestionează stresul.
Există persoane care nu se simt confortabil în liniște. Când totul este bine, încep să anticipeze ce ar putea merge prost. Când partenerul este liniștit, se întreabă dacă nu cumva este supărat. Când șeful nu oferă feedback, se gândesc că au făcut ceva greșit. Nu există neapărat un pericol concret, dar atenția continuă să caute indicii.
În psihologie, această stare este asociată uneori cu hipervigilența: o atenție crescută și persistentă față de posibile amenințări. Pentru o persoană care a trăit mult timp într-un mediu imprevizibil, anticiparea poate deveni o strategie de protecție.
Dacă în copilărie trebuia să îți dai seama din expresia feței unui părinte dacă urmează un conflict, este posibil ca, la maturitate, să fii foarte sensibil la schimbările de dispoziție ale celorlalți. Dacă ai trăit într-o relație în care reacțiile partenerului erau imprevizibile, poate ai ajuns să analizezi permanent tonul vocii, mesajele și comportamentele sale. Nu pentru că îți dorești să controlezi totul, ci pentru că anticiparea te poate face să simți că ești mai pregătit.
Problema apare atunci când această strategie continuă să funcționeze chiar și în contexte în care nu mai este necesară.
În Somatic Experiencing, orientarea este una dintre modalitățile prin care persoana poate explora relația dintre corp și mediul înconjurător.
Într-o ședință, terapeutul poate invita clientul să observe încăperea, să remarce anumite obiecte, culori, forme sau sunete și să observe ce senzații apar în timp ce face acest lucru.
De exemplu, poate fi încurajat să observe:
Nu este un exercițiu de distragere a atenției și nici o încercare de a convinge persoana că nu există pericol. Este o explorare a experienței prezente.
Un aspect important este că orientarea nu trebuie forțată. Pentru cineva care a trecut prin experiențe traumatice, anumite spații, obiecte sau direcții ale privirii pot fi asociate cu amintiri dificile.
Să presupunem că ești într-o cafenea cu un prieten. În loc să te bucuri de conversație, observi permanent dacă ceilalți oameni se uită la tine, dacă cineva vorbește pe un ton iritat sau dacă prietenul tău pare nemulțumit. O parte din atenția ta este ocupată cu monitorizarea mediului.
Într-o altă situație, poți observa aceeași încăpere, dar fără să simți că trebuie să analizezi permanent fiecare detaliu. Poți să privești oamenii, să auzi zgomotele și să te bucuri de conversație.
Diferența nu este că în al doilea caz nu mai observi mediul, ci că observarea nu mai este dominată de nevoia de a identifica o amenințare. Această distincție este importantă în înțelegerea hipervigilenței și a modului în care experiențele anterioare pot influența atenția în prezent.
Dacă te simți agitat sau copleșit, poți încerca un exercițiu blând de conectare cu mediul.
Oprește-te pentru câteva momente și observă:
Privește în jur și identifică trei obiecte sau detalii care îți atrag atenția.
Observă două sunete din mediul înconjurător, fără să încerci să le interpretezi.
Observă contactul corpului cu scaunul, podeaua sau hainele.
Observă dacă te simți mai conectat la mediul prezent sau dacă apar senzații neplăcute.
Nu trebuie să obții o stare de calm. Nu trebuie să dispară anxietatea și nici să simți ceva anume.
Scopul este doar să observi experiența prezentă.
Dacă exercițiul îți provoacă disconfort, îl poți opri. Nu este potrivit pentru orice persoană sau orice moment.
Dacă ai fost mult timp într-un mediu imprevizibil, poate ai învățat să fii atent la fiecare detaliu. Să observi expresiile celorlalți. Să anticipezi reacții. Să identifici schimbări subtile. Să te pregătești pentru ceea ce ar putea urma. Poate că această capacitate te-a ajutat cândva.
Dar nu trebuie să rămână singura modalitate prin care te raportezi la lume.
Poți învăța treptat să fii atent fără să fii permanent în alertă. Să observi fără să cauți obligatoriu un pericol. Să fii într-o încăpere fără să simți că trebuie să controlezi tot ce se întâmplă în ea.
Uneori, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem redescoperi este că avem voie să fim aici, în prezent, fără să ne pregătim permanent pentru ceea ce ar putea merge rău.
Adresa
Email
Telefon